O misiune personală

Ieri am început un nou worshop de improvizație ce durează 8 săptămâni (16 ore), cu o nouă grupă, și le-am spus o poveste. Este o poveste pe care o spun de fiecare dată cu riscul că unii o vor auzi de mai multe ori. E o poveste pe care îmi place mult să o spun așa că voi face exercițiul de a o și scrie.

Este o poveste despre cum învățăm și despre cum ne ajută și la ce ne ajută improvizația, fără a avea însă competențe dovedite academic despre cele ce urmează sau pretenția de a pretinde la titlul de specialist. Să purcedem!

Cercetătorii în neuroștiințe au descoperit că ni se nasc noi neuroni, contrar a ce se știa înainte de 1998 (și încă se învață la școală!). Acești neuroni se nasc undeva în centrul creierului, într-o regiune numită hipocamp și migrează către zonele unde este nevoie de ei. Se știe, de asemenea, că neuronii pot prelua noi funcții din studiile făcute pe persoanele ce au suferit atacuri cerebrale, când o parte din neuroni le mor, și care au reușit să își recapete o parte din abilitățile pierdute ca urmare a atacului (paralizia unor membre). Fie că sunt neuroni nou-născuți care migrează, fie că sunt neuroni ce preiau noi funcții, procesul se manifestă prin crearea de conexiuni între aceștia. Și așa, dragii moșului, se produce învățarea, grosso modo.

(sursa poză)

Procesul e cam ca mersul printr-o junglă (metafora am auzit-o la Dragoș, care scrie mai mult, mai bine și mult mai în măsură despre creier pe blogul lui). Prima oară când pătrunzi în junglă este greu să îți croiești loc: sunt copaci, plante, liane, tufișuri și poate și animale sălbatice. Pe măsură ce treci de mai multe ori prin acel loc, odată ce ai mai tăiat din liane și crengile ce îți stăteau în cale, începe să se creeze o potecă. Dacă treci de suficient de multe ori pe acolo se formează un drum (ce se menține și dacă nu ai mai trecut pe acolo o vreme, dar nu pentru totdeauna), iar dacă depui puțin efort și îl asfaltezi atunci se poate transforma chiar într-o autostradă.

Așa se întâmplă și cu conexiunile ce se creează în creier și învățarea, pentru că învățarea presupune crearea de drumuri (de conexiuni) în creierul nostru. Ne este greu să învățăm lucruri complet noi nouă pentru că nu există niciun drum și trebuie să depunem efort pentru a-l crea, ne este mai ușor să aprofundăm un domeniu pe care îl cunoaștem pentru că există deja o cărare pe care am mai fost, iar lucrurile pe care le știm cu adevărat le facem repede și bine ( = automatism) pentru că există acolo o autostradă pe unde informația circulă foarte rapid.

Prin urmare, partea bună a poveștii este că, deși ne poate fi greu, prin repetiție, consecvență și perseverență putem învăța aproape orice (desigur, există perioade critice – dacă nu ai învățat ceva până la o anumită vârstă nu vei mai putea să o faci și perioade sensibile când anumite lucruri pot fi învățate, dar cu eforturi mult mai mari – gândiți-vă la limbile străine: ușor când ești mic, din ce în ce mai greu când ești mare). Experiențele la care am fost expuși, mediul și cred că și bagajul de ADN de la părinți ne predispun spre anumite domenii de competență dar, în principiu, dacă avem un creier sănătos și vrem putem învăța destul de multe si variate lucruri noi.

Partea mai puțin frumoasă este că autostrăzile astea ne și încurcă. Pe măsură ce creștem creierul nostru își pierde din plasticitate și pentru că oricum e dependent de informația pe care o are (adică o apară și vrea mai multă de același fel) ne determină să rămânem blocați în autostrăzile pe care am reușit să le contruim deja. Acesta e un mare dezavantaj în lumea în care trăim în care, în decurs de o generație, am trecut de la a nu avea televizor la a avea televizoare 3D. Ritmul de dezvoltare al lumii în care trăim este mai alert ca niciodată și nu arată semne că ar încetini. În acest caz, este crucial să avem abilitatea de a ne dezvăța de ce știam (de a acoperi autostrăzi) și de a reînvăța lucruri (de a construi noi autostrăzi) cât mai repede.

Cercetătorii spun că ne putem crește plasticitatea creierului expunându-ne la lucruri noi, evitând pe cât posibil rutina, provocându-ne să facem lucruri peste nivelul nostru evident de competență… Învățând tot timpul ceva nou, de exemplu.

Recunosc că nu există prea multe studii științifice care să susțină paragraful ce tocmai l-am început sau care să studieze improvizația (iată aici două) însă cred cu tărie că improvizația este o metodă foarte eficientă pentru a ne menține sau dezvolta flexibilitatea. Când înveți să improvizezi înveți să fii mai alert, să fii mai deschis, să renunți la scenariile din mintea ta și să construiești unele noi, te provoacă să cunoști oameni noi, să abordezi situații noi în moduri diferite. Improvizația te ajută să explorezi și alte cărări prin jungla din mintea ta.

Pentru că îmi plac mult genul de oameni despre care urmează să vă scriu, mi-am luat ca misiune personală să ajut oamenii să facă față lumii în care trăim: să nu se lase târâți de ea pentru că nu au de ales ci să genereze ei înșiși schimbările, să le preîntâmpine, sau cel mult, să se bucure de drum daca se lasă purtați de val.

Folosind improvizația ajut oamenii să fie mai isteți, mai flexibili, mai adaptabili, mai deschiși și să învețe mai ușor să țină pasul cu lumea în care trăim! Și dacă de-a lungul drumului își mai antrenează și creativitatea, imaginația, abilitatea de a asculta activ și de a se exprima, simțul umorului și înclinația către joacă atunci cu atât mai bine!

Play inside to grow outside! Și invers!