De vorbă cu o personalitate

|

Am avut onoarea, bucuria și poate chiar privilegiul să stau în aceeași sală cu mulți oameni “mari”. Si prin oameni “mari” mă refer la genul acela de oameni cu greutate, despre care știi că au un mod profund de a-și pune întrebări, de a analiza și a înțelege lumea, că au prestanță, au un soi de a vorbi și, până la urmă, un soi de a fi care îi face să fie oameni deosebiți, să ai emoții când te afli în preajma lor și să ii respecți chiar dacă nu-i placi: Andrei Pleșu, Oana Pellea, Neagu Djuvara, Dan Puric…

Oameni pe care dacă îi asculți vorbind nu se poate să nu aibă un efect asupra ta.

În primul rând pentru că sunt ca bisericile mari – menite să-i reamintească credinciosului neînsemnătatea lui și să îl învețe smerenia și umilința. Oricât de “șmecher” te-ai simțit cu câteva clipe în urmă te pun pe gânduri și te provoacă la introspecție: “oare chiar sunt eu atât de șmecher? atunci de ce simt că omul ăsta, simplu în aparența lui fizică, e mult mai șmecher decât mine?”

Apoi, desigur, te marchează poveștile pe care le spun și învățămintele care curg din ele, felul în care își aleg cuvintele și revelațiile date de simplitatea unor “adevăruri” care par simple doar după ce ți le-a spus cineva care  a cugetat mult asupra lor.

Dar întâlnirea cu oamenii ăștia te și strică puțin. Îți face și rău. Zguduitura pe care o primești întâlnindu-i și ascultându-i îți poate crea și probleme. Pentru că pleci de acolo dându-ți seama câte ai de recuperat. O asculți pe dna. Pellea și îți pui pe listă să mergi mult mai mult la teatru și chiar să-l și citești, sau să te bucuri mai mult de fiecare zi, pentru că “viața e pe zile”; îl asculți pe dl. Pleșu și îți dai seama câte puține știi despre vizualitate și cât de mult vrei și ai nevoie să te interesezi și despre alți artiști decât DaVinci și Mozart și efectiv să vezi mai mult; îl asculți pe dl. Djuvara și îți dai seama că nu știi mai nimic despre istoria țării tale sau ce știi e nesemnificativ și-atunci vrei să citești cărți, să poți face conexiuni, să înțelegi politică; îl asculți pe dl. Puric și poate pleci cu gândul că trebuie să citești filosofie și să descoperi care este de fapt legătura și diferența între religie și spiritualitate și dacă reușești să o înțelegi cu adevărat pe cea din urmă.

Dar ziua are tot 24 de ore ca și înainte. Iar capacitatea ta de a procesa informații nu se dezvoltă peste noapte. Și rămâi cu o senzație apăsătoare, anume că sunt prea multe de făcut, că ești mult în urmă, iar timpul e prea scurt. Începi să te simți descurajat și neputincios. Stresat.

Și-atunci ce e de făcut?

Soluția vine, culmea, tot de la acești oameni, nu prin ceea ce au spus ci prin cum ajung să poată spună acele lucruri. Și e o lecție pe care eu o învăț și din improvizație. Nu le poți face pe toate, asta-i clar. Nu poți citi toate cărțile, nu poți vedea toate filmele, tablourile, sculpturile și piesele de teatru, nu poți vizita toate țările și nu poți cunoaște toți oamenii. Dar poți să fii tot timpul într-o stare de veghe (cum spunea dl. Pleșu aseară într-o discuție cu studenții Universității Alternative), să fii tot timpul prezent (cum spunem în improvizație). Să nu crezi niciodată că știi prea multe, să fii curios și să fii atent la lucrurile care se întâmplă în jurul sau în interiorul tău. Să fii un observator atroce, nu o rață ce trece prin apă fără să se ude. Și-atunci o carte va însemna mai mult decât un raft întreg de cărți, o imagine mai mult decât toată galeria, un om mai mult decât o mulțime.

Nu doar oamenii “cu greutate” trăiesc povești cu învățăminte. Ei doar sunt mai alerți când le trăiesc și le valorifică. Una câte una, pe fiecare-n parte.

IMG_0543Andrei Pleșu la Invitatul Săptămânii (Universitatea Alternativă). 8 ianuarie 2014. Panoramă capturată de Bogdan.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *