Luăm cât ni se dă. Nici mai mult. Nici mai puțin.

Schimbarea asta relativ bruscă de temperatură a adus cu sine adieri de introspecție. Miercuri am încercat să gătim ceva nou, însă nu a ieșit tocmai bine, crochetele cu legume dovedindu-se a fi foarte sățioase. Cu toate astea mă simțeam ciudat să nu mănânc tot ce așezasem pe masă.

Mi-am dat seama că, încă de când eram mică, am fost educată să mănânc tot ce mi se punea în farfurie, fie că era mai mult sau mai puțin decât aveam eu nevoie. Părinții mei nu sunt o excepție, iar intențiile lor sunt, desigur, bune însă tu știi cel mai bine cât îți trebuie. Chiar dacă, uneori, doar din ambiție, refuzam să golesc farfuria, se iscau certuri și nu aveam voie să mă ridic de la masă. Și asta mă făcea să fiu și mai îndârjită. Totuși chit că recuperam mâncând pe furiș, nu muream de foame. Și așa ne obișnuim să ne adaptăm noi la cantitatea din fața noastră, nu să o adaptăm pe ea la nevoile noastre. Deși acum nu mai e cazul, tot am tendința să mănânc tot ce mi s-a oferit sau să mă opresc chiar dacă nu m-am săturat.

Și asta se reflectă în multe dintre lucrurile pe care le facem. La școală ni se dau de citit cărți întregi și suntem testați dintr-o bibliografie fixă. Nici mai puțin, nici mai mult. Se punctează doar ce ți s-a dat să înveți.

Și măsoară alții proporțiile pentru noi și noi facem orice pentru a ne potrivi în ele. Fie că e vorba de porții de mâncare, haine, bibliografii rareori apelăm la personalizarea lor în funcție de noi.

Într-o lume ideală fiecare își calculează propriile proporții și își ia cât are nevoie, nu cât i se impune să-i fie necesar. Și asta îmi propun să fac de’acum încolo.

Voi ce vă personalizați?

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.