Am fost luni la o proiecție organizată de cei de la NexT: despre dragoste în scurtmetraje, despre despărțiri, obsesii și sex.
Intodeauna mi-au plăcut pastilele de emoții, lucruri multe spuse în puțin timp, concentrat. Mai ales când emoțiile sunt puternice, fie ele de surpriză, plăcere, amuzament, oripilare. E un soi de sentiment pe care îl simt, cumva boem, cumva excentric.
Și asta s-a întâmplat și la proiecția de la Operă, de luni seară. Și e interesant cum mi-au rămas în minte tocmai acele filme care m-au șocat. Într-un fel sau altul. Deși mi-au plăcut mai multe am povestit a doua zi despre vreo două. Poate că e și asta o dovadă a nevoii omului de senzațional. Poate nu degeaba folosesc ziarele de cancan atât de des cuvântul ȘOC! Interesant cum funcționăm.
Revenind la lucruri tehnice organizarea a fost și nu prea. S-a întârziat prea mult; deși mă așteptam să privim din fundul scaunelor vreunui amfiteatru al Operei ne-am înghesuit pe niște..schele. Prea multă lume, prea puțin loc, prea aproape de ecran.
În general, lucrurile astea fac parte din farmecul evenimentelor mai underground însă dacă organizatorii de evenimente culturale și-ar lua rolul mult mai în serios și participanții ar fi mai mulți, și cultura mai promovată și sponsorii poate mai generoși.
Mi-a plăcut să admir tavanul, să văd oameni cunoscuți (tare îmi doream să o salut și pe Cristina Băzăvan pe care nu am zărit-o), să ascult impresiile oamenilor de lângă mine și să încerc să le disting figurile de pe chip când aplaudau.
Acum mi s-a făcut poftă să joc sau să lucrez și eu la un scurtmetraj. Am până și o idee de scenariu.
Leave a Reply