Bucureștiul arată mai bine decât se aude.

Mie îmi place să fiu atentă la ce e în jurul meu. Să aud, să ascult, să miros. Și nu de puține ori, uitându-mă în jur, m-am simțit mai bine cu ce aveam eu, fie job, fie relația cu prietenii sau iubitul… E un fel de plăcere vinovată pe care, vă spun sincer, îmi vine greu să recunosc că o am. Comparația poate fi dăunătoare și pentru tine și pentru alții. Și știu și că nu e frumos, dar nu e vina mea că străinul de lângă mine se ceartă cu iubita la telefon suficient de tare sau că puștii de pe trotuarul alăturat râd zgomotos, se împing și se “alintă” înjurându-se sau că bătrânicile se ceartă pe locurile din autobuz.

De câteva zile mi-am cumpărat căști. Și știți cum e..când rămâi fără un simț ți se ascut celelalte. Ei bine, cu toate mâzgăliturile de pe clădiri, cu tot griul blocurilor, Bucureștiul se vede mai bine decât se aude. Pentru că vezi niște oameni grăbiți, nu auzi și “pardon”-uri nervoase; vezi mașini așteptând la semafor, nu le auzi claxoanele; vezi oameni discutând în autobuz, dar nu auzi nemulțumiri, înjurături, certuri; și vezi detalii pe care nu ai timp să le observi altfel: ghivece cu flori la etajul 3 al vreunui bloc, câte un tablou agățat pe peretele unui apartament de la parter…

Și parcă inspiri mai puțin urât. Și melodiile îți fură gândul și ajungi la destinație mai repede, dar totuși cu o trăire mai intensă. Îmi spunea Radu că unii consideră autiștii ca fiind o nouă generație de oameni. Ei au dificultăți de comunicare pentru că percep și gândesc în imagini. How cool is that? Aveți mai jos o mostră:

Cât de bine ați putea voi să reproduceți drumul către casă? Cam cât de atenți sunteți la ce vedeți?:)

Leave a Reply

Your email address will not be published.