Îmi place ca uneori să fiu singură. Îmi place atât de mult încât uneori rămân așa zile întregi, făcând pauză de la singurătate doar atunci când e neapărat necesar. Dar nu singură în sensul trist, sau izolat, sau emo-modern. Singură chiar printre oameni. Singură, adică cu mine și gândurile mele. Și zbuciumările mele, și aberațiile mele și visele mele.
Și atunci parcă nu mai sunt eu, cea care aleargă și vorbește și se agită. Ci o altă eu care se plimbă și privește și ascultă. Care vede frumos în arhitectura urâtă a unor clădiri pe care nimeni nu se mai deranjează să le restaureze. Care visează să întâlnească acea bătrînă fascinantă care să îi spună povești despre o viață diferită. Una în care rochiile se cumpărau în cutii atent pictate, iar cărțile se citeau la lumina lumânării.
Mi se face poftă să cumpăr flori proaspete de la bătrânelul din colț cu care mă intersectez involuntar în fiecare dimineață amorțită și să umplu cu ele vaze de toate formele posibile, pictate de mine cu vopsea colorată. Și să citesc o carte franțuzească, îmbrăcată fiind doar în lenjerie de mătase.
Îmi doresc enorm să fiu invitată la repetițiile pentru o piesă de teatru contemporan sau să pozez în ELLE, pe tocuri, printre frunze nedumerite de toamnă. Și aș vrea să plâng fără motiv, ghemuită pe un parchet care scârțâie, fără să mă gândesc la ce vor spune ceilalți, în superficialitatea lor, despre faptul că fac asta.
Și cumva, aș vorbi despre mine la persoana a treia. Ca să nu îmi perturb liniștea. Pentru că eu știu că astea sunt copilării în realitate. Și cei care nu știu să viseze râd răutăcios de visele altora, actorii au cercul lor de prieteni intimi pe care să îi invite în culise, bătrânele poete își duc viețile în altă parte decât în calea mea, pentru a poza în ELLE trebuie întâi să ai poza într-o agenție, iar pentru a picta vaze trebuie în primul rând să deții una.
Dar lumea e mică, iar eu îmi adun suficientă energie din visele mele pentru a transpune o parte și în realitate. Fără griji…fără grabă…
Leave a Reply