Despre un film și un moment de luciditate.

Pentru cine nu știe deja CROS CAMP este tabăra cu care se încheie și începe un nou ciclu în comunitățile de practici ale CROS. Anul ăsta, Tedy și câteva ajutoare ale lui au filmat minunăția, oamenii de acolo, poveștile spuse, și le-au îmbrăcat într-un documentar. Astă seară l-am văzut.

Eu nu sunt omul care să fie înnebunit după cuvinte siropoase despre dezvoltare personală, despre atitudini pozitive și schimbări sufletești. Îmi place să spun că sunt pragmatică. Că poți să exprimi clar, concis și fără prea multe sentimentalisme orice vise, planuri mărețe și experiențe fantastice. Nu îmi place să mă manifest lacrimogen în fața poveștilor lacrimogene și sensibile. Dar nu pentru că sunt pragmatică.

Nu știu ce a fost de vină azi. Nu știu dacă măiestria cu care a fost construit filmul. Nu știu dacă amintirile legate de fostul CAMP la care am ajuns, nu știu dacă regretele că nu am participat la acesta, nu știu dacă ora târzie și oboseala, nu știu dacă perioada din an, nu știu dacă faptul că îi cunosc pe oamenii aceia. Probabil toate la un loc. Mă uitam la film, sorbeam imaginile într-atât încât acum aș putea spune și cu ce erau îmbrăcați fiecare, însă în același timp, nu puteam să nu mă gândesc la mine.

Când asculți povești fantastice te gândești uneori că tu nu ai avut norocul să trăiești una și deci nu poți fi la fel de puternic ca oamenii care au făcut-o. Când eram mică, și până nu demult, citeam despre copii care nu au ce să mănânce și au probleme acasă, dar au performanțe uimitoare și  mă gândeam că, într-un fel, e ușor pentru ei, pentru că cea mai bună alternativă pentru un astfel de copil e să persevereze în ceva frumos, fie sport, fie studiu…Pentru că vânătăile de la gimnastică sunt mai puțin dureroase ca cele primite acasă. Apoi mai erau poveștile copiilor ai căror părinți erau cineva și aveau acces la resurse care le facilitau performanța. Având oportunitatea să fie, printre primii, într-un anumit moment, într-un anumit loc. Dar ce faci când tu ești undeva la mijloc? Când nu ești prea sărac, dar nici suficient de bogat. Când familia ta este o familie nici prea bună, nici prea rea. O familie normal de fericită. Ce faci atunci?

Nu puteam să nu mă întreb asta în fiecare zi când eram mai mică. În fiecare zi când învățam pentru a avea 10 pe linie pentru că asta înțelesesem eu că o să mă ajute să trăiesc bine când voi fi mare. Fără să pot defini acel bine. Fără să știu cum arată el pentru mine. La asta mă gândeam în fiecare zi când în școala generală nu îmi puteam face prieteni pentru că eram o tocilară de la care toată lumea voia tema. Pe care unii o respectau de la distanță, iar alții nici nu o vedeau pentru că nu făcea cu ei tâmpenii profesorilor. Și de care râdeau uneori pentru că nu începuseră să îi crească sânii în același timp cu al majorității fetelor – la noi la școală asta a fost tema unui întreg an. Părinții și toți oamenii mari nu ar trebui să le spună copiilor să facă sau să nu facă ca ei. Nu ar trebui să le spună care este binele pentru ei. Ar trebui să le spună doar Bravo! până ei își dau singuri seama care e.

Și cu întrebarea asta, cu presiunile familiei de a avea 10 pe linie, cu presiunile și mișto-ul colegilor de a nu fii doar o tocilară cu scaun la cap, cu glumele dureroase cauzate de sinceritatea brută a copiilor, cu teama că nu am o poveste, am învățat să plâng și să simt doar atunci când nu mă vede nimeni. Ăsta nu e pragmatism. E un zid de autoapărare greu de dărâmat pentru că s-a format după multe.

Dar ai momente când îți dai seama că dracul nu e chiar așa de negru. Am ajuns la liceu unde nivelul conversațiilor s-a îmbunătățit, unde valorile au devenit altele.Unde oamenii au fost altfel. Și mi-am zis că trebuie să fiu și eu cineva. Că pot să fiu. Măcar să fiu singurul cineva care nu are o poveste. Și cu zidul în spate, am început să am vise mărețe și am început să lucrez la ele. Și am crescut și am început să învăț despre mine: despre ce vreau, despre ce îmi place și despre cât de multe pot să fac.

Și acum, ascultându-l pe Radu spunând că la un moment dat și-a îndeplinit toate visele mi-am dat seama că și eu am făcut asta. Și e în același timp înfricoșător și minunat momentul când îți dai seama că ai început să fii omul care îți doreai să fii. Că faci ceea ce visai să faci.

Și e la fel de înfricoșător uneori să îți dai seama că dacă ai avut un vis împlinit poți avea și un altul. Și mi se face pielea de găină când mă gândesc la cât de departe poți visa. Și mă mai gândesc cu groază că m-aș putea pierde în fața prea multor vise împlinite. Și mă sperii și mă apucă lenea. Și mă gândesc că lucrurile mărețe nu sunt pentru mine, pentru că nu am o poveste care să mă fii pregătit. Că nu pot. Că nu știu. Și mă descurajez.

Dar apoi apare o persoană. Sau un film ca ăsta. Și te plesnește la propriu. Și m-am abținut să nu plâng văzând cât de intens trăiește Adriana povestea salvării unei vieți, cât de emoționant povestește Elena despre întoarcerea la 180 de grade a vieții ei în ultimul moment, despre ce învață oamenii acolo și cum se transformă și să vezi cum le strălucesc ochii și le tremură vocea. Cum fiecare dintre ei, până la ultimul, are o poveste. Și vezi cum fiecare simte tot ce se întâmplă acolo. De-adevăratelea. Și totul devine o discuție despre cât de sus poți să visezi, niciodată despre până unde poți să o faci. Iar acolo este de fapt aici, în jurul a ceea ce facem în fiecare zi.

Și îmi aduc aminte de momentele când am ieșit puțin din mine, am lăsat cana de ceai pe masă și am realizat că se află lângă cănile unor oameni fascinanți. Care construiesc ceva pe bune. O casă adevărată cu uși și ferestre. Un sistem alternativ de educație. Experiențe. Oameni deștepți cu vise mari, care uită de frică și de lene. Iar cana mea e chiar lângă a lor. Și eu și ei se transformă în noi. Să fii cu oameni extraordinari cu care să planifici, să faci, să influențezi. Să schimbi cu ei impresii, idei, învățăminte. Să treci peste provocări, să inovezi… E un sentiment atât de cald că parcă mi-e rușine să îl simt. Nu pentru că ar fi rău ci pentru că este foarte intim.

Și mi-am dat seama că asta e povestea mea. O poveste despre mine înconjurată de oameni fenomenali care au răbdare să asculte orice aș avea de spus. Despre el pe care îl iubesc pentru că merge pe jos o stație de autobuz doar ca să mă ia pe mine de la metrou când ajung târziu acasă. Despre o familie care dincolo de orice e alături de mine. Despre oportunitățile de a vedea, a cunoaște și a face lucruri grandioase niciodată singură.

Și trece orice urmă de lene sau de îndoială. Și orice zid mascat de pragmatism se surpă. Rămâne doar teama a ce s-ar fi întâmplat dacă nu mi-ar fi plăcut afișul de la Event Academy din 2008 care m-a determinat să aplic, dacă nu aș fi mers să reprezint DaAfaceri la ONG Fair și să îl cunosc pe Traian, dacă nu aș fi acceptat să merg într-o tabără alături doar de oameni complet necunoscuți, dacă..atâtea altele. O teamă care nu face decât să îți ascută simțurile pentru a simți ce e în jurul tău. De a te ajuta să conștientizezi că îți trăiești povestea în fiecare zi.

Deci poț fi și pragmatic și orientat spre rezultate și puternic și sentimental uneori în același timp. Și mă opresc aici pentru că e târziu și am rămas fără adjective.

Așa că asta este și retrospectiva anului 2011 și rezoluția anului care vine: trăirea propriei povești frumos, cu răbdare, cu înțelepciune, cu încredere, cu vise, deschisă, autentică și conștientă. O poveste despre creștere în toate sensurile ei.

Dragi CROSiști, NMSiști, HRiști, prieteni, colegi…vă mulțumesc pentru povești!

Și dacă nu ați văzut filmul vă recomand să căutați s-o faceți. Și dacă nu știți ce fac CROS vă recomand să vă interesați. Și dacă nu știți ce se întâmplă într-o organizație de tineret vă recomand să aflați. Indiferent de vârstă.

4 Comments

  1. Corina, a fost fascinant articolul tău!
    Am început să îl citesc în metrou la Eroilor și când am
    ajuns la Unirii unde trebuia să cobor și să urc, am decis să rămân pe peron ca să îl pot sorbi până la capăt :)
    Mulțumesc că ai împărtășit gânduri așa frumoase!
    Și mă bucur să lucrăm (și visăm :) împreună.

    Vio

  2. Otilia

    Corina, eu am vazut filmul chiar acum o saptamana. Acum sunt in trenul care pleaca spre casa peste 20 de minute si parca imi vine sa ma duc la casuta CROS si sa le urez sarbatori fericite si toate cele bune, pentru ca nu am apucat sa o fac cum trebuie.
    Cred ca inca nu am constientizat destul de bine ce experiente frumoase am trait in CROS Camp, dar articolul tau m-a facut sa-mi dau seama mai bine.
    Si eu ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca nu as fi participat la ResUmE, daca nu ar fi lipsit unul dintre speakeri si nu i-ai fi luat tu locul.
    Acum simt nevoia sa iti multumesc. Multumesc! :)

Leave a Reply to Corina Cancel reply

Your email address will not be published.