În clasa a șaptea am făcut cunoștință cu fizica – o materie destul de dificilă care presupunea un stil de gândire cu care nu eram obișnuită. Deși nu eram nicidecum o școală fruntașă ca nivel al elevilor, doamna profesor își făcea datoria și urmărea să ne învețe fizică cu adevărat: ne preda lecția, ne punea constant întrebări, ne dădea lucrări de control și teme de făcut. Ni se părea greu și nu ne prea plăcea. Nici fizica, nici de dna. profesor care ne „chinuie”.
Eram însă un elev silitor, care ținea la a-și păstra linia de 10 din carnetul de note așa că mă străduiam enorm să țin pasul cu noile concepte și cu provocările fizicii. La o lucrare am învățat atât de mult încât am impresionat-o pe dna. profesor care mi-a dat nu nota 10 ci nota 10+.
Nu reușeam însă mereu performanța asta și uneori petreceam ore întregi încercând să rezolv problemele primite ca temă. Părinții mei erau puțin îngrijorați că mă stresez atât de mult și încercau să mă ajute, dar ce adult de 30+ mai știe fizică de clasa a șaptea sau cum să i-o explice copilului mai bine decât cum i-a fost explicat la școală? Nu concepeam să merg cu tema nefăcută (mai ales după ce demonstrasem că pot lua 10+) așa că îmi era greu să renunț la a mai încerca să rezolv problemele și să înțeleg fizica. Îmi spuneam că trebuie să se poată, altfel nu ni le dădea. Simțeam că cu cât petrec mai mult timp cu cartea în brațe cu atât fizica e mai grea.
Într-o noapte m-am culcat cu o problemă nerezolvată. M-am convins cu greu că nu are ce să se întâmple dacă îi spun profesoarei că, pur și simplu, nu am știut cum se face. Însă ceva foarte interesant s-a întâmplat. În noaptea aceea am visat că rezolvam problema. M-am trezit dimineață, am deschis caietul și … am rezolvat-o.
Mi s-a mai întâmplat asta de două ori de atunci, în același an, tot la fizică. Acum știu că fenomenul nu e atât de neobișnuit. Mai târziu, un alt profesor m-a învățat ca la orice examen, înainte de a începe să rezolv problema 1, să citesc toate întrebările. Creierul meu va începe să lucreze la ele dinainte…subconștientul nostru nu se odihnește, dar uneori are nevoie de liniște pentru a lucra, nu de presiune.
De aceea e bine ca uneori să nu se concentrăm prea mult asupra problemei care ne macină, să ne detașăm de ea, pentru a ne lăsa creierul să facă el conexiunile. La improvizație învățăm un concept interesant: să fii prezent. A fi prezent înseamnă a trăi în moment, a te concentra pe ce ți se întâmplă acum. Nu pe griji și probleme până la epuizare. Nu pe ce a fost sau ce va fi ci pe ce este. Și dincolo de faptul că asta te ajută să te bucuri mai mult de viață și de lucrurile care te înconjoară, te poate ajuta, iată, să rezolvi probleme care te macină.
Sigur vi s-a întâmplat să aveți măcar o dată un lapsus și răspunsul v-a venit brusc când ați uitat și că vă gândeați la el!
Știu că mulți ne luăm timp să ne relaxăm pentru a ne gândi la probleme și a veni cu o soluție. Uneori timpul ăsta de relaxare ar trebui să fie exact asta: timp de relaxare. Ne trebuie timp departe de problemele pe care le avem de rezolvat nu și mai mult timp pentru a ne gândi la ele.
Experimentați asta în concediu! Concentrați-vă pe fiecare zi, fiecare senzație, fiecare lucru nou sau schimbare de temperatură. Observați locurile și oamenii. Când veți reveni la birou s-ar putea să descoperiți că aveți o mulțime de idei noi. Ca să nu mai spun că, vorba Oanei Pellea: „viața e pe zile”!
Leave a Reply