În toamna lui 2010 eram Președintele Asociației Studențești DaAfaceri și organizam primul teambuilding în afara orașului cu întreaga echipă, primul după multă vreme în istoria organizației. Am vrut ca toți ceilalți să se bucure cât mai mult de cele 2 zile așa că nu am prea cerut ajutor – am făcut cam totul singură.
A ieșit minunat și a fost un weekend foarte fain.
Grozav, aș putea spune! Da, sunt eu acolo în centru și ideea pozei nici măcar n-a fost a mea.
La sfârșit ne-am lăsat unii altora bilețele cu feedback în plicuri cu numele nostru. Am primit 20. Mi se mulțumea sau mi se arăta apreciere pentru abilitățile mele, pentru felul în care am organizat, pentru mine ca om, de multe ori în cuvinte foarte flatante. Cu exactitate, însă, îmi amintesc doar două. M-au făcut să plâng tot drumul până înapoi în București, oricât s-a străduit prietenul meu de la volan să mă convingă de ceva ce probabil veți gândi și voi: nici măcar nu sunt feedback-uri nasoale.
#1 Corina, ești foarte bună în ceea ce faci, te admir din multe puncte de vedere, însă nu crd că ar trebui să te implici în activitățile de grup, pentru că nu prea pari să fii genul care lucrează în echipă. Ești un bun lider, doar.
#2 Felicitări pentru teambuilding și pentru modul în care prezinți lucrurile de fiecare dată. Ai făcut toată treaba HR-ului și mă întreb dacă ei au înțeles ceva din exemplul tău sau sunt fericiți că totul a mers bine. Teach them to organise a team.
Nu erau prea nasoale, dar erau dovada faptului că nu am fost perfectă. Am încercat tot drumul să mă prind de la cine sunt ca să pot vorbi cu ei și să mă justific. Să le corectez. Opt ani mai târziu încă mi le amintesc aproape cuvânt cu cuvânt.
Boala asta a perfecționismului e foarte afurisită, mai ales la femei. Să te compari mereu fizic cu femeile de pe coperțile revistelor, deși ești conștientă că nici ele nu arată așa în realitate, să vrei ca până la 30 de ani să ai o familie ca-n filme, un job de succes și un Premiu Nobel pentru Pace ca să te simți realizată, să vrei ca 20/20 de feedbackuri să fie doar cu nota 10+, e epuizant și mai ales…paralizant.
Am ținut o prezentare într-o sală cu 50 de femei și pe slide-ul ăsta am primit cele mai multe confirmări empatice însoțite de oftaturi. Este o epidemie de sindromul impostorului.
Suferi de sindromul impostorului dacă te recunoști în cel puțin unul dintre simptomele următoare:
1. Setezi niște țeluri foarte înalte – totul trebuie să fie perfect, tot timpul. Când nu reușești să le atingi începi să te îndoiești de tine. Prin urmare, simți nevoia să fii tot timpul în control și uneori preferi să faci tu totul. Chiar și când ai succes ți se pare că e din cauză că nu ai țintit destul de sus, că puteai să faci lucrurile și mai bine.
2. Simți că nu ți se cuvin lucrurile pe care le ai așa că muncești foarte mult pentru a demonstra că le meriți. Probabil ești un workaholic. Te agiți mai mult ca restul colegilor, vrei să le faci pe toate – să fii mama perfectă, soția perfectă, angajatul perfect, ca să te simți îndreptățită să fii iubită, apreciată, respectată.
3. Probabil ai fost premiantă la școală, ești obișnuită să îți iasă lucrurile bine, așa că nu numai că vrei să iasă totul perfect, dar vrei să iasă perfect din prima. Dacă nu îți iese imediat începi să crezi că nu te pricepi la acel lucru și te descurajezi, pierzându-ți încrederea în tine. Îți definești succesul prin prisma abilităților pe care le ai nu și a efortului pe care îl depui.
4. Dacă primești ajutor consideri că nu este succesul tău și nu te poți bucura de el. Ca să îți dovedești valoarea simți că trebuie să te descurci singură, altfel nu se pune.
5. Te gândești tot timpul că nu știi destule sau că nu ești suficient de pregătită. Cauți constant să citești mai mult, să îți iei o certificare în plus – cu cât înveți mai multe cu atât îți e mai teamă că ești nepregătită, că ceilalți se vor prinde că ești o începătoare și că nu îți meriți jobul/locul. Ai dificultăți în a te prezenta ca fiind un expert în domeniul tău.
E bine să țintești sus, să muncești din greu, să vrei să fii mereu mai bună, dar așteptările acestea devin toxice când sunt în exces. Nu vreau să fac un articol prea lung în care să povestesc și despre potențiale tratamente așa că, momentan, sper să începi măcar cu primul pas: diagnosticarea.
Dacă totuși simți nevoia urgentă de niște soluții îți recomand acest articol de unde am și împrumutat cele 5 denumiri.
Altfel, nu știu dacă e ”înțelepciunea care vine cu vârsta” sau pur și simplu ușurarea că m-am mai vindecat de boala asta, dar parcă în perioada asta am chef să povestesc mai multe despre growth mindset, învățare în pași grei, prietenie între fete și altele de’ale feminității provocări.
Și nu, sigur că nu sunt toate feedback-urile așa…dar am învățat să mă bucur de cele care sunt ca să am energie să le integrez pe celelalte fără să mă mai simt ca un impostor. Și wow, parcă am început să mă îndrăgostesc de mine. Ceea ce îți doresc și ție! XoXo Corina :)
Leave a Reply