Când am descoperit că resursele umane sunt un domeniu nou, cu potenţial de creştere şi loc de dezvoltare, ce implică oameni, strategii şi accent pe performanţă umană mi-am spus fără niciun dubiu că în direcţia asta trebuie să merg.
Am făcut câteva cercetări şi am descoperit că majoritatea posturilor de entry level în acest proaspăt descoperit domeniu cereau un profil de psiholog. Prin urmare, tot fără dubii, m-am înscris la psihologie, convinsă că ce învăţ la management îmi va folosi doar ceva mai târziu.
Şi iată-mă studentă la o a doua facultate, o facultate tânără în care predau nu foarte mulţi profesori, o meserie ce la noi încă nu e suficient de “populară”.
Deşi nu vreau să ajung nici psiholog, nici psihiatru şi ulterior am aflat că nu contează atât de mult ce facultate termini, mai ales în HR, un domeniu destul de puţin reglementat deocamdată, nu regret nicio clipă decizia luată.
Psihologia este o facultate foarte tare, mai ales dacă o faci ca o a doua şi o faci mai mult pentru tine. Mi-ar fi greu să spun concret ce anume am învăţat, poate în afară de numele câtorva specialişti/cercetători de care am mai auzit şi cu alte ocazii.
Pavlov, Freud, Maslow, Thorndike, Child sunt doar câţiva care demonstrează cât de importantă e psihologia ca ştiinţă mai ales în relaţie cu altele: medicină, economie, sociologie etc.
Nu pot spune că ştiu să înşir definiţii, caracteristici sau să demonstrez teorii însă cu siguranţă sunt lucruri cu care plec după 2 ani (în curând 3). Am învăţat să privesc lumea cu alţi ochi, să privesc oamenii mai atent, să fac legături între obiective, temperamente, comportamente şi motivaţii. Am învăţat mai mult decât în orice altă parte empatia. Oamenii au tendinţa să raporteze totul la felul lor de-a fi, considerându-l criteriu, tipar sau pur şi simplu “modul corect”. Toate catalogările, categoriile, tipologiile enumerate în manualele diferitelor materii mi-au arătat că această gândire e greşită şi mai mult decât atât m-au ajutat să o schimb.
Nu ştiu să identific semnale care să îmi prezinte omul ca pe o carte deschisă, putând să îl încadrez ulterior într-un tipar previzibil, dar am învăţat că aceste semnale există, îţi spun câte ceva fiecare în parte şi te ajută să descoperi omul încet-încet şi în individualitatea lui.
Am înţeles de ce reacţionez uneori aşa cum o fac, de ce învăţ mai bine într-un anume fel decât în altul, de ce sunt atât de neliniştită şi multe alte lucruri. Toate m-au ajutat să-mi aflu calmul pentru că am descoperit că sunt etape, stagii, normalităţi individuale. Am învăţat să mă detaşez de mine şi să mă înţeleg.
Dincolo de împrăştierea ceţii ce plana asupra percepţiei mele asupra lumii am mai avut ocazia să aflu tot felul de picanterii amuzante despre comportamentele oamenilor, despre relaţiile între ei sau comportamente şi diferiţi stimuli. (O cercetare a demonstrat că ardeiul iute accentuează atenţia şi că în legea nu ştiu cărei ţări scrie că înainte să pleci la drum lung trebuie să mănânci iute. Am mai învăţat şi cum se conduce o locomotivă şi cum anume îi împiedică să nu adoarmă deşi e foarte obositor să vezi patternul acela recurent al copacilor care se mişcă.)
Nu în ultimul rând m-am amuzat urmărind studenţii adulţi, colegii mei de facultate, ce fiind deja angajaţi (unii ca profesori) râd în timpul cursurilor, copiază, se plâng de învăţat, examene, proiecte şi abordarea profesorilor la fel ca şi elevii de liceu.
Trecând peste profesorii, unii mai buni ca alţii, alţii mai înţelegători ca ceilalţi, peste materiile, unele mai utile altele mai puţin, suporturile de curs scrise mai bine sau mai prost, examenele mai interesante sau mai absurde, grele sau uşoare, grilă sau sinteză, psihologia e o facultate revelatoare, mai ales dacă ştii să îţi triezi informaţiile şi să le analizezi în ansamblu şi nu prin prisma memorării unor concepte sau definiţii.
În contextul revoluţiei cunoştinţelor şi a celui în care accentul este pus tot mai mult pe om, pe dezvoltarea şi evoluţia lui, cred că psihologia va deveni o ştiinţă din ce în ce mai importantă şi, cine ştie, poate va fi studiată în clasele primare la fel de mult ca româna şi matematica.
Cu toată nebunia tehnologiei se vorbeşte tot mai mult de deficienţe în socializare, comunicare interumană, iar psihologia ar putea să explice, să reducă şi să acopere aceste deficienţe, lucrând totodată la susţinerea omului în autocunoaştere şi dezvoltare personală.
(poza e luată de pe grupul idpsihologie)
Leave a Reply