Bătrânii noștri pe străzile nimănui.

Sunt peste tot. La noi. La ei. Pe străzi. De întâlnit i-ați întâlnit cu siguranță și poate unii ați observat că există două categorii de oameni ai străzii.

Prima categorie este scârboasă. În ea intră cerșetorii țigani  care sunt de multe feluri. Fie că fac mulți copii și îi trimit pe toți pe străzi, fie că merg ei, fie că apelează sau nu la deformări intenționate pentru a înduioșa cât mai mult buzunarele trecătorilor, fie că te agasează în parcare, la semafor sau prin alte părți ne îngrozesc, ne sperie. Și le dăm bani de groază și de frică. Sunt cerșetori de profesie, le merge bine (că doar câștigă măcar salariul minim și stau în case în centrul orașului fără să plătească) și nu se gândesc să facă altceva.

A doua categorie este dureroasă. Este cea a PAFA (persoanelor adulte fără adăpost) despre care se învață la cursurile de psihologie socială. În marea lor majoritate sunt bătrâni. Părăsiți de familie și rude, rămași fără prieteni își pierd casa din diferite motive și se trezesc într-un oraș al nimănui. Sunt prea în vârstă ca să mai lucreze și oricum generația lor nu e atât de școlită ca a noastră deci șansele de a se angaja scad și mai mult.

În timp ce mă întorceam acasă am nimerit într-un autobuz în care erau doi astfel de bătrâni. O bătrână cu un toiag gros și o traistă încerca să afle unde e stația Grigore Alexandrescu. Îi era teamă că niște indivizi la vreo 25 de ani vor să o păcălească să coboare unde nu trebuie și se plângea că o dor picioarele și abia poate să meargă. “Să nu râdem de ea”. În spatele autobuzului, cu un sac în brațe, dormea un bătrân, sprijinit de geam. Dacă nu ar fi coborât la prima ambii, aș fi coborât eu, pentru că mirosul era insuportabil. Nu știu încotro își purtau bătrânețile de merita osteaneala drumului. Probabil căutau doar căldura din autobuz.

Scena de la stația următoare a fost de o realitate înfricoșătoare. Unul din tineri a ajutat-o pe bătrână să coboare, nu neapărat pentru a face o faptă bună ci pentru a scăpa de mirosul lăsat de aceasta. Bătrâna era tot timpul cu ochii pe traista  pe care i-o ridicase tânărul și a coborât cu o așa mare greutate că ai fi zis că atunci își dezmorțește picioarele pentru prima oară. Când autobuzul s-a pus în mișcare rămăsese sprijinită de copac, cu toiagul înfipt în pământ și privirea ațintită spre traista aflată la un pas de ea. Ai fi zis că se gândește ce mișcare e cea mai potrivită pentru a o ajunge fără să se rănească.

La următorul semafor, pe refugiul tramvaiului, am putut vedea o altă bătrână, nu foarte diferită de prima, dar ceva mai energică. Nu știu despre ce povestea lumii, gesticulând puternic și a deznădejde. Cei doi indivizi de mai devreme au început să-i bată în geam din autobuz și să o strige, făcând glume proaste și tupeiste pe seama ei. Întâi le-a arătat obrazul, dar cum cei doi au continuat, a început să înjure. Când s-a făcut verde își reluase monologul plimbându-se de-a lungul refugiului de tramvai cu și mai multă înverșunare și parcă și mai multă deznădejde.

Dacă primii sunt o cauză mai complicată, de ce nu se ocupă nimeni de acești bătrâni ai noștri care nu au ales să fie așa?

Vedetele se dezbracă prin reviste ca să salveze câinii vagabonzi sau animalele, de ce nu se dezbracă nimeni și pentru ei?  Trebuie să valoreze măcar cât valoreaz-un câine. În moneda sufletelor noastre.

Așa cum investim în adăposturi pentru câini putem investi și în adăposturi pentru bătrâni. Nu au nevoie de multe. Trei mese modeste pe zi. Cartofi, orez, fasole, pâine, lapte și din când în când ceva din carne, sau ciuperci. Adăposturi cu paturi unde să își întindă oasele, o curte unde să și le dezmorțească, niște bănci în jurul unor mese unde să mănânce și un duș pe care să îl facă la două-trei zile. Iar când se duc, nu cred că-i scump sau greu să le incinerăm trupurile extenuate. Măcar atât.

Nu ar mai trebui să-și care după ei desagii, să se chinuie sau să împrăștie înfiorare și mirosuri insuportabile. Nu ar mai da orașului fațada deplorabilă a unei bătrâneți chinuite. Nu ar mai fi singuri, gesticulând unei lumi care nu-i vede.

Nu am suficient talent la scris cât să vă transmit măcar o bucată din starea pe care o am. Mă simt cumva prost să scriu la laptop, de la căldură, despre oameni ce sunt băgați în seamă doar la știri când le sunt găsite iarna cadavrele înghețate pe străzi.

Și mă simt și mai prost pentru că deocamdată nu am curajul să fac mai mult decât să scriu.

5 Comments

  1. Tocmai am venit de la gara. Sa vezi ce-i acolo. A fost un meci ceva in seara asta. In bodega absoluta din gara era plin de oameni amarati. Se vedea ca e o mare bucurie pentru ei sa fie acolo alaturi de semeni de-ai lor si sa bea o amarata de bere la un meci care pentru probabil 2 ore ii face putin sa uite ca maine e o zi poate mai friguroasa ca azi.

  2. Horatiu

    Foarte frumos spus!

    Ce este si mai trist, este ca, avand in vedere directia in care mergem, acesta e doar inceputul. Deja am inceput sa vad si batranei care au unde sa stea, dar nu au bani din ce sa traiasca, n-au ce sa manance, si toti ingheata de frig in casele lor.

  3. Vă mulțumesc că ați împărtășit impresii. Faptul că i-ați întâlnit și voi demonstrează cu atât mai mult că sunt prea mulți în situația asta neplăcută.

  4. Vad si eu de multe ori cand merg la sediu CROS oameni care cauta in gunoi si asta ma revolta si ma motiveaza sa fac in continuare ceea ce fac. Educatia e, din punctul meu de vedere, solutia zero pentru toate problemele sociale, economice sau de mediu. Avem nevoie sa atenuam si efectele dar cred ca daca nu lucram la cauza … n-o sa rezolvam cu adevarat problema.

Leave a Reply

Your email address will not be published.