Am lipsit de la multe evenimente ce au legătură cu online-ul în ultimul timp și la care mi-ar fi plăcut să ajung. WoW a fost unul la care a trebuit să fiu. Poate pentru că era despre femei, poate pentru că mi-a plăcut site-ul, poate pentru că eram curioasă să ascult vorbitorii, cert e că îmi suna bine.
Despre detaliile logistice nu are rost să comentez pentru că nici nu mai contează. Am aflat acum de ce se duce lumea la evenimentele lui Manafu și de ce aud numai de bine.
Vorbitorii.
Mulți și diverși, unii mai interesanți ca alții. Mi-e greu să identific o temă unitară pentru că s-au spus multe. În mare parte a fost despre femei și despre sentimente.
Cristina Băzăvan ne-a vorbit despre ce facem când nu facem nimic. Ne-a povestit despre un experiment și despre cât de actori suntem. Ador felul cum vorbește. Fără ă-uri, cu fraze simple, cu punct, cu pauze, cu intonație și în jurul unui singur subiect, dar bun. Nu-mi place când oamenii uită ce voiau să spună.
De la Marius Nedelcu (care nu pot să nu recunosc că mă întrebam ce caută acolo) am reținut comparația apariției online-ului cu trecerea de la comunism la democrație, menționând însă că există riscul ca libertatea obținută să fie interpretată greșit.
Pe Bogdana Butnar nu o plac. Nu o plac de mult și nu înțelegeam de ce o plac atât de mulți. Și mi-am dat seama că de-aia nu o plac. Are un stil oarecum băiețesc, oarecum comic, care pe mine nu m-ar prinde niciodată. Și e o profesionistă și are succes și o admir și o invidiez. Și de-aia nu o plac.
Oana Dobre a vorbit plină de emoție cât se putea de deschis despre motivele pentru care s-a apucat de blogging și despre cele pentru care s-a lăsat. Despre curajul de a nu modera comentarii pe Facebook şi despre imaginea ta prin ochii altora. Cu ce nu am rezonat e ideea că blogul este accesoriul oamenilor singuri. Eu cred că blogul este accesoriul oamenilor. Şi atât.
Corinei Dragotescu nu i-a fost teamă să vorbească despre proiectul ei care nu merge tocmai roz, dar merge în direcția în care ea își dorește să meargă şi nu i-a fost teamă să recunoască faptul că a greşit multe şi are de învăţat şi mai şi.
Bobby Voicu, cu un discurs ce mi s-a părut mai matur decât în alte dăți (deși poate nu am asistat la suficiente) s-a folosit de psihologia inversă pentru a povesti despre cum se face un proiect online. Lucruri de bun-simț, evident. Dar genul de lucruri pe care le conștientizezi doar atunci când le auzi de la alții și te miri cum de nu te-ai gândit la asta și până atunci. Îi admir pe oamenii ăștia care conștientizează lucrurile evidente, mai ales că nu sunt mulți cei care o fac.
Cristina Chipurici, cu vocea tremurândă, a povestit despre lucrul la care e bună și cu un aer într-un fel naiv rostea cuvinte “de oameni mari”. Nici pe ea nu o plac prea mult. Și o invidiez pentru că știe de mult și știe atât de bine ce îi place și ce vrea să facă. Și o face. Și o face bine.
Împărtășesc părerea lui Andrei Roșca. Antreprenoriatul este o mentalitate, un spirit și ține de libertate. Fie că e vorba de o afacere proprie, fie că e vorba de afacerea cuiva pentru care lucrezi. Și a mai vorbit și despre cum nevoia cea mai importantă a omului este siguranța și nu fericirea care se poate descompune până ajungi la prima. Și cred tot mai mult că are dreptate.
Pe Dragoș Bucurenci l-am întrebat dacă îi e vreodată teamă că se vor forma două tabere: a acelora care cred în mediu și fac voluntariat pentru a-l menține curat și a acelora care vor continua să îl murdărească pentru că vor ști că există cineva care să curețe după ei. Răspunsul lui a pornit de la un citat care spune că atunci când faci ceva se vor găsi câțiva care întâi te vor ignora, apoi vor râde de tine, se vor lupta cu tine și apoi vei câștiga. Mi s-a părut un răspuns la fix și îi mai mulțumesc o dată pentru el.
Coco ne-a umezit ochii doar fiind acolo și mi-a plăcut foarte mult felul în care primea aplauzele, felicitările și am avut impresia la un moment dat că și sprijinul financiar. Nu rece, dar puternic și cu stăpânire de sine.
Pe Oana Bratilă o admir încă de când am cunoscut în Let’s do it, Romania! și cred că merita mai mult credit pentru ce s-a întâmplat acolo. Și ea a vorbit cu suflet și a vorbit deschis și a vorbit pe șleau și mi-a dat așa o stare că am zâmbit tot timpul chiar dacă ce povestea nu era doar vesel.
Alina Zara a vorbit despre un proiect al unor oameni ce îndeplinesc dorințe. Oricui, oricare. Mai auzisem eu de ei și de cei 300 de agenți sub acoperire pe la TV pe undeva. Nu știu dacă vor ajunge și la mine vreodată, dar mă bucur că au ajuns la un centru de plasament pe care l-au adoptat. Să auzi despre fapte bune e întodeauna energizant.
Discuțiile.
Nu s-a întrebat prea mult, dar pentru că nu era cazul probabil. Cei ce au vorbit nu predau ceva ce ar fi trebuit să fii sigur că ai înțeles. Au venit să vorbească despre ei și despre păreri ale lor pentru ca noi să ne extragem ce vrem din poveștile lor. Și a fost suficient pentru o zi.
Raluca mi-a ținut companie, am văzut multe fețe cunoscute și mi-ar fi plăcut să interacționez și cu altele noi. Pentru asta însă, întrucât nu se mai poartă introducerea persoanelor, va trebui să mai lucrez la propria-mi introducere. Dar voi face și asta. Cel puțin până data viitoare.
Leave a Reply