Îmi place. Dar.

Îmi plac lucruri ciudate. Într-un fel nu-mi place că sunt mai normală decât mi-ar plăcea să fiu. Probabil. Îmi plac viciile, dar nu le am.

Îmi place ideea de a fuma, căzut pe gânduri, o țigară. De a te juca cu fumul și a privi în gol. Dar nu vreau să mă apuc de fumat.

Îmi place ideea de a bea cafea dimineață, sorbind din cana ținută cu ambele mâini. Dar nu prea-mi place gustul și agitația ce oricum îmi inundă corpul și fără ajutorul cofeinei.

Îmi place să pozez. Cât mai mult, cât mai artistico-abstract. Cât mai. Dar nu-mi place propria-mi fotogenie.

Îmi plac rochiile scurte și fustele până în pământ. Îmi plac curelele ciudate și hainele comode. Îmi plac dungile și pălăriile. Dar nu-mi vine să le port pe unde merg.

Îmi place mirosul de vechi, mai ales când vine de la cărți. Îmi place lemnul ros de timp. Dar mi-aș cumpăra mai degrabă un Kindle sau un gadget decât un obiect de anticariat.

Îmi plac locurile pustii și dărăpănate, mâzgălite, ude, sparte. Îmi plac crăpăturile în zid și buruienile ce acoperă clădiri sau poteci. Dar mă sperie să merg în astfel de locuri.

Îmi plac poveștile oamenilor și sunetul experiențelor lor. Îmi place să ascult, dar îmi este frică să tac.

Îmi plac muzica ciudată și videoclipurile complicate. Îmi plac scurtmetrajele cu sensuri încâlcite. Dar nu le caut aproape niciodată.

Îmi place să scriu ca oamenii siguri pe ce spun, clar, curat, concis și cu folos. Dar negreșit ajung să scriu și ce nu înțeleg nici eu.

Căci așa sunt. Oamenii nu sunt simpli. Și oamenii nu sunt normali. Nici măcar eu.

8 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.