Suntem aşa cum ne creştem copiii.

Deşi e prea devreme să vorbesc despre asta…cumva, abia aştept să fiu mamă. Şi nu doar pentru că îmi place responsabilitatea. Ci pentru că e un fel de a face viitorul să-mi zâmbească. Da, acel omuleţ pe care îl ajut să crească.

Şi atât de mult depinde cum îi ajutăm…pentru că rezultatele se resimt multă vreme. Oamenii au cam acelaşi potenţial pe tot globul. Tot cu 2 mâini şi un creier se nasc. Diferenţa cea mai mare stă în moştenirea familială. În pachetul de credinţe, valori, obişnuinţe asimilate prin introiecţii.

Mă uitam zilele trecute în autobuz, la un copil de ţigan (sau rrom, nici nu mai ştiu cum să fac să nu sune rasist) şi mama lui. Era genul de familie care nu se poartă urât cu copiii şi nici nu păreau să fie genul care cerşesc. Doar o familie de ţigani veritabilă. Şi copilul, de vreo 6 anişori, stătea lângă mama sa pe scaunul de la fereastră. Şi se ridica în picioare, se agăţa de bară, se dădea jos, se fâţâia, scria pe geam. Iar mama lui nu îi spunea nimic. O vedeam cum doar are grijă să nu cadă pe lângă ea.

O mamă româncă probabil că nu l-ar fi lăsat pe săracul copil nici să-şi balanseze piciorul. Le văd mereu în autobuz: <stai cuminte!>, <nu pune mâna pe geam, e murdar!>, <nu te mai bălăngăni!>, <stai jos că nu-i frumos, te vede lumea!>,< măi, copilule, vezi că o să cazi şi te bat de nu te vezi!>, <stai liniştit că nu ştiu ce-ţi fac!>.

Şi aşa învăţăm să stăm liniştiţi. Aşa învăţăm să nu avem iniţiativă, să nu explorăm. Ne obişnuim să fim cuminţi, să aşteptăm mereu confirmările mamelor noastre, şefilor noştri. Aşa ne pierdem curajul. Şi creativitatea.

De câte ori nu aţi văzut mame care, după ce îşi ridicau copilul ce căzuse în fund îi mai dădeau şi câte-o palmă? Doar aşa, cât să ştie că nu are voie să cadă. Doar aşa cât să înveţe că nu e bine să greşească. Mirându-se apoi de ce copiii se ascund de ele.

Important nu e să ne învăţăm copiii să stea cuminţi pe scaun sau să nu îşi murdărească pantalonii când se joacă pentru că sunt noi. Important e să îi învăţăm să aibă încredere în ei, să fie curioşi. Important e să înveţe să-i respecte pe cei din jur şi ce e bunul simţ. Însă mesajele astea nu le va înţelege şi învăţa, nelăsându-l să se mişte. Va învăţa doar mişcarea, mecanică, fără a-i înţelege mecanismul. Şi peste 10-20 de ani, ne vom plânge din nou că ţara noastră e pentru încă o generaţie pe ultimul loc la orice.

Copiii de ţigani au tupeu, îndrăzneală şi o inteligenţă practică uimitoare uneori. Imaginaţi-vă acest lucruri cumulate cu o educaţie a bunului simţ şi a respectului pentru lume, cu cunoştinţe şi abilităţi educate în şcoală. Cu un mediu în care nu trebuie doar să supravieţuiască. Şi o să vă rezulte un super om. Aşa cum, într-o lume ideală, ar trebui cu toţii să fim.

Copiii sunt mai inteligenţi decât am crede. Trebuie doar să îi lăsăm să fie.

2 Comments

  1. Vio

    adevarat ceea ce spui…eu sunt mama,inca una tanara (24 ani) si o mama singura.am o fetita de 5 ani si incerc sa ii las libertatea de a explora,incerc sa ii dau libertatea de a alege chiar daca acum e vorba doar de lucruri marunte.pt varsta ei,ma uimeste in fiecare zi cu vorbe “mari”,pe care nu am idee de unde le “scoate”-dar este uimitoare…dar toate cazurile descrise de tine le-am intalnit…din pacate.

Leave a Reply

Your email address will not be published.