Citeam despre cum limbajul influențează felul în care gândim. Lera Boroditsky a studiat și a descoperit că în pormpuraaw, o comunitate aborigenă, dacă întrebi chiar și un copil de 5 ani unde e nordul îți va răspunde fără tăgadă, spre deosebire de studenți de la Stanford și alte universități la fel de prestigioase care arată fiecare în altă direcție. Asta pentru ca în acea comunitate locuitorii nu folosesc stânga, dreapta sau în față ci punctele cardinale. Prin urmare, la ei sarea s-ar putea afla la nord-est de farfurie așa că pentru a putea comunica trebuie tot timpul să fii orientat în spațiu.
Pentru că tocmai s-a lansat în Universitatea Alternativă programul de autonomie în învățare de anul ăsta – programul ce își propune să îi învețe pe studenți cum să învețe, mi-am dat seama că uneori sunt într-un soi de “bulă” care e puțin ruptă de realitate, prin prisma limbii care se vorbește înăuntru. E o comunitate cu un dialect specific. La fel cum uneori sunt și departamentele de resurse umane.
Mă întâlnesc cu oameni ce lucrează în companii mari, unii dintre ei manageri, buni profesioniști, oameni care vor să își facă treaba bine și să își crească frumos copiii și începem să discutăm despre învățare. Mă trezesc uneori într-o conversație blocată de parcă n-am vorbi aceeași limbă, deși niciunul nu suntem mai puțin inteligent ca celălalt.
Înțeleg nevoia lor de a primi soluții pragmatice și de a-și eficientiza timpul așa că mă străduiesc să construiesc experiențe de învățare de acest gen. Pentru a o face am nevoie ca acestea să fie personalizate și pentru asta e nevoie de informații de la ei, informații de genul: ce nevoi de dezvoltare are el/echipa sa, ce ar avea nevoie să știe pentru a face lucrurile mai bine, ce ar trebui să exerseze suplimentar pentru a se vedea îmbunătățiri, ce obiceiuri bune/mai puțin bune au. Dar oamenii nu pot răspunde, nu pot exprima în cuvinte ce știu pentru că nu sunt obișnuiți cu limbajul respectiv, cu termenii respectivi care par nerealiști și pompoși. Pur și simplu nu gândesc așa.
Prin urmare, prima provocare a trainerului/facilitatorului/omului de resurse umane e să își dea seama ce au oamenii nevoie să învețe înainte de a căuta soluții eficiente pentru a-i învăța. A doua provocare este să le traducă nevoia de învățare pentru a-i ajuta să o numească și să o conștientizeze, să se convingă că de asta au nevoie – pentru că învățarea cu forța nu prea merge.
Mulți oameni dau ochii peste cap cand aud că cei de la HR îi mai trimit la încă un training care “nu le va folosi la nim
ic”. Oamenii de HR se plâng că nu reușesc să îi motiveze suficient pe oamenii care “cred că le știu deja pe toate” sau nu văd importanța procesului de învățare. Fiecare are puțină dreptate. S-ar putea totuși ca acest conflict mocnit să pornească din cauza unei diferențe de limbaj nu a unei rea-voințe a vreuneia dintre părți. Ce ziceți?
Întrebarea de un milion de euro este: cum aliniem limbajul în organizație? Cum facem ca departamentele să nu aibă fiecare propriul dialect?
(tot printr-un training?)
Leave a Reply